Turul Virtual al Bisericii Sfântul Vendelin din Dudeștii Noi, județul Timiș.
BISERICA ROMANO-CATOLICĂ SF.VENDELIN, LOCALITATEA DUDEȘTII NOI
SCURT ISTORIC
Dudeștii Noi se găsește în județul Timiș la 12 Km nord-vest de municipiul Timișoara. Se învecinează la vest cu Becicherecu Mic (2 km), la est cu Sânandrei (4 km), la sud cu Săcălaz (7 Km), la nord-vest cu Hodoni (9 km) și Satchinez (11 km). La sud de localitate trece drumul național DN6 Timișoara – Cenad, precum și calea ferată Timișoara – Sânnicolau Mare cu halta Dudeștii Noi.
1333 – prima atestare documentară a localității în registrele papale. Denumirea Bessenovo a localității are origini pecenege. Construită de coloniștii germani, Biserica Romano-Catolică “Sf. Vendelin”, reprezintă un monument istoric de importanță națională, ea fiind cea mai veche biserică “șvăbească” din Banat, protejată ca monument istoric de arhitectură de categoria A, conform poziției nr.204 din Lista monumentelor istorice din România (L.M.I.2010) având codul TM-II-m-A-06221. Construcția bisericii a început în data de 15 august 1750, iar piatra de temelie a fost pusă de preotul Martinuzzi din Mercydorf, căruia i-a fost încredințată această misiune. Lucrările au fost terminate în 1751 iar sfințirea bisericii a avut loc în data de 10 octombrie 1751. Construită în stilul architectural specific Barocului Vienez, biserica s-a realizat după un plan de stil navă, cu abside de formă poligonală, ferestre arcuite și un loc spațios pentru cor în partea de sud a acestuia aflându-se sacristia.În exterior, pe peretele dispre apus, se află o clopotniță de formă pătrată. În preajma bisericii s-a înființat și școala, care a funcționat neîntrerupt de atunci.
În anul 1761 a fost înființat Protopopiatul din Beșenova Nouă, iar părintele Titzer a fost numit protopop.
În anul 1764, părintele Titzer a cumpărat cu 100 de guldeni , prima orgă, lucrată de meșterul timișorean Ochsenreiter, la care s-a cântat peste o sută de ani, îmbunătățiri de un alt timișorean Richard Wegenstein. O nouă orgă este construită aprox în 1920, de constructorul de orgi, Carl Leopold Wegenstein, faimos în tot Imperiul.
Așa numită orga romantică, la care s-au păstrat câteva din registrele vechii orgi.
Unul din cei mai cunoscuți cantori ai bisericii a fost Adam Mayer născut la Moravița și decedat în 13 septembrie 1869 la Beșenova Nouă, care a și compus câteva lucrări pentru corul bisericesc.
Primul clopot al bisericii a fost turnat la Graz, iar în 1767 grija părintelui Titzer, biserica a fost dotată cu ceasul din turn.
În 1774, întrucât numărul enoriașilor a crescut semnificativ, s-a încuviințat extinderea și renovarea bisericii, fiind construit, totodată, și un nou turn.
În anul 1799, preotul Anton Torok din Beșenova Nouă a fost numit protopop, iar în 1805 a fost înlocuit de preotul Georg Stoker. Urmașul acestuia a fost, din 1816, Daniel Marzell, doar pentru un an, iar apoi Paul Kovacs.
În anul 1818, cele două clopote ale bisericii s-au fisurat și au fost cumpărate trei clopote noi, din bronz, care au costat 2.800 de guldeni. Clopotul mare are o greutate de nouă chintale , cel mijlociu cântărea șase chintale, iar cel mic patru chintale.
O nouă orgă a fost cumpărată în anul 1832, cu 5.000 de guldeni.
Părintele Paul Kovacs a murit în anul 1838, i-a urmat vicarul Wenzel Kaldt. În anii următori a fost amenajat și interiorul bisericii. Adalbert Schaffer, care s-a ocupat de pictura capelei Sf, Rochus, a pictat și chipul Sf.Wendelin pentru altarul bisericii, care a fost sculptat de meșterul timișorean J. Dunaisky iar interiorul bisericii a fost pictat de pictorul vienez Josef Babinger.
O mare sărbătoare jubiliară a avut loc în comună, în anul 1851, când s-au serbat o sută de ani de la construirea bisericii. Ceremonia a fost oficiată de Ignatz Fabry, episcop de Bosnia, fiind prezente numeroase oficialități. În august 1872, preot al comunei a fost numit Alois Schweitzer. În 1889 se năștea la Beșenova Nouă Josef Nischbach, care avea să preia, în 1913, parohia Beșenova Nouă, fiind hirotonisit la Timișoara în ziua de 29 iunie.
În perioada anilor 1925-1927 s-au efectuat unele renovări la interiorul bisericii (refacerea picturilor, repararea finisajelor interioare) și unele lucrări în zona corului cafasul și structura de lemn a acestuia, sprijinită de stâlpi metalici specifici începutului de secol XX, confirmate de inscripționarea anului 1927 dedesuptul orgii.
În anii 1935-1937 s-au efectuat unele reparații la turnul bisericii, confirmate de inscripționarea anului 1937 pe tencuiala turnului.
Din 1959 până în 1980 paroh al bisericii catolice a fost Hans Schmidt, cate a slujit aici până la moartea sa.
În august 2001 s-au sărbătorit 250 de ani de existență a lăcașului de cult, prilej cu care s-au reunit peste 100 de dudeștenii catolici de pretutindeni precum și reprezentanți ai bisericii romano-catolice, în frunte cu Martin Roos, episcop al Diecezei Romano-Catolice de Timișoara.
Primii coloniști români au venit în sat abia în 1945 când numărul germanilor a început să scadă. Recensământul din 1977 a relevat că în sat locuiau 1117 germani, 1359 români și 133 țigani. După execuția lui Nicolae Ceaușescu în 1989, aproape toți nemții din sat au emigrat în Germania. Au rămas doar câteva din motive personale. Recensământul din 1992 a arătat că în sat au mai rămas doar 92 de persoane cu naționalitate germană. În prezent, deși numărul de catolicilor a scăzut simțitor, în jur de 30- 40 de credincioși vin la slujbele de duminică, oficiate de preotul Bonaventura Dumea .
În anul 1997 biserica a fost reparații în zona acoperișului, dar după o furtună puternică a fost din nou avariată.
Biserica romano-catolică joacă și astăzi un rol important în viața spiritual a comunității, calendarul bisericesc și sărbătorile religioase tradiționale ale comunei sunt respectate în continuare, reunindu-i pe localnici.
O mare sărbătoare a avut loc în comună, în anul 28 octombrie 2023, evenimentul marchează finalizarea lucrărilor de Renovare și Restauare a Ansamblului Arhitectural Biserica Romano Catolică Sf. Vendelin din Dudeștii Noi.
Ceremonia a fost oficiată de Msgr. Dirschl Johan vicar general de la Episcopia Romano-Catolică Timișoara, fiind prezente numeroase oficialități: Canonic Pr. Jager Adalbert – protopop de Cenad, Pr. Ando Attila- parohia romano-catolică Sânnicolaul Mare, Pr. Bene Tamaș –Parohia romano-catolică Cenad, Pr.Pozsonyi Daniel Parohia romano-catolică Jimbolia, Pr.Balan Cristinel – Parohia romano-catolică Lovrin, Pr.Mirciov Sebastian, parohia romano-catolică Dudeștii Vechi, Pr.Kozovits Attila, parohia romano-catolică Periam, Pr. Bărbuț Augustin, Pr.Zoltan Mathe, parohia romano-catolică Mehala, Pr.Daniel Dumitru, parohia romano-catolică Traian, primarul comunei Dudeștii Noi Ion Goșa, Președintele consiliului județean Timiș Alin Nica, din germania au venit oaspeți d-na Muller Karin, Achim Thomas, Ewald Friedrich, Willcomm Melitta, Christian Peter, Cherchi Ricardo, Cherchi Katarina, Edih Achim și enoriașii din comună și reprezentanții bisericilor.
ETIMOLOGIE
Denumirea veche a localității, aceea de Beșenova Nouă, schimbată pe cale administrativă în anul 1968, atestă prezența pecenegilor în această zonă.
STEMA
Stema oficială a comunei Dudeștii Noi a fost adoptată de Guvern prin Hotărârea nr. 807/2012.
Aceasta se compune dintr-un scut triunghiular verde cu marginile rotunjite, tăiat de o fascie de aur. În partea superioară se află o broască țestoasă de aur, mergând spre stânga, în câmp verde. Fascia este încărcată cu o rindea neagră, flancată de câte o frunză de dud verde. În partea inferioară, se află un războinic peceneg, înarmat cu sabie, arc și săgeți, totul de aur. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint cu un turn crenelat.
Semnificațiile elementelor însumate
Broasca țestoasă face referire la importanța terenului mlăștinos pe care se află localitatea, în perioada 1722-1742, fiind cotat la un preț bun, datorită comerțului cu broaște țestoase.
Rindeaua simbolizează una dintre ocupațiile de bază ale locuitorilor, prelucrarea lemnului.
Frunzele de dud fac aluzie la denumirea localității.
Războinicul peceneg amintește de vechiul nume al localității “Besenyo”, localitatea fiind înființată de populația pecenegă.
Coroana murală cu un turn crenelat semnifică faptul că localitatea are rangul de comună.
ALTARUL SFINTEI CRUCI
Partea de jos este zidită din cărămidă tencuită la mijloc cu o grotă pentru Mormântul Domnului, iar patea de sus este realizată din lemn de esență moale în stil baroc cu dimensiunea de 2,00m x 0,60m fiind restaurat în anul 2023.
SFÂNTUL VENDELIN
Icoana Sfântului Vendelin – Reprezintă pe Sf. Vendelin în mijlocul animalelor cum îi predă îngerul cârja de abate. Marimea este de 2 x 3 m Este pictată pe pânză de ulei, de Adabelt Schaffer din Sibiu în anul 1844.
Biserica Romano-Catolică, în 20 octombrie îl cinstește pe Sfântul Vendelin, protectorul crescătorilor de animale și a păstorilor.
Vendel, cunoscut și prin legendele sale ca Wendalin, Wandalin și Windilin, provenea dintr-o dinastie irlandezo-scoțiană. Viața lui datează din perioada de după Sfântul Patrick, când păgânismul încă avea un impact, iar misiunea Sfântului Bonifaciu și a adepților săi nu începuse încă pe continent. Potrivit legendelor, prințul scoțian Vendel a dat de mic copil semne de evlavie și de interes față de cultura creștină, chiar și față de preoție, pe care tatăl său nu a văzut cu ochi buni. Pentru a distrage atenția fiului său de la studii, l-a încredințat să-și păzească turmele. În timpul pășunării oilor, în liniștea naturii, în inima sa a început să prindă din ce în ce mai mult dorința vieții de sihastru și de contemplare despre Dumnezeu. A decis să devină pustnic cât mai curând posibil, dar mai întâi a dorit să facă un pelerinaj în țara Sfântă și la Roma. A găsit șase tineri care și-au împărtășit intenția și au pornit cu el într-o călătorie. Au ajuns la Roma, dar din cauza războiului au fost nevoiți să renunțe la vizitarea țării Sfinte. Vendel și tovarășii săi s-au întors acasă, cerșind, trăind în liniștea pădurii, ca sihaștrii. Vestea lui s-a răspândit repede și țăranii au venit să-l vadă, să le binecuvânteze animalele bolnave, atribuindu-i numeroase minuni. Comunitatea sa a crescut atât de mare, încât a fost hirotonit preot și a fost ales stareț al mănăstirii Thole. După moartea sa, deasupra mormântului său a fost ridicată o mică capelă, iar ulterior în jurul acestuia s-a format orașul Sfântul Wendel. Ziua pomenirii sale a fost stabilit pe 20 octombrie.
SFÂNTUL ANTON DE PADOVA
Statuia Sf. Anton de Padova realizată din ipsos, dimensiunea 1,00 m
• preot, Doctor al Bisericii
• 1195-1231
• n.: în c.1195, Lisabona, Portugalia
• d.: la 13 iunie 1231, Padova, Italia
• 13 iunie (latin)
Anton de Padova este sfântul universal, un strălucit model de sfinţenie: virtuţile sale eroice au fost acelea ce l-au făcut atât de plăcut lui Dumnezeu.
S-a născut la 15 august 1195, la Lisabona, capitala Portugaliei, din familia de Bouillon. Tatăl său se numea Martin de Bouillon, om de vază la curte şi un bun creştin, iar mama, Maria Taveira, nobilă prin sânge, dar şi prin virtute. La Botez a primit numele de Ferdinand. Mai apoi, când a intrat în Ordinul Franciscan, şi l-a schimbat în acela de Anton.
Când a împlinit vârsta de 15 ani, s-a dăruit cu totul în slujba lui Dumnezeu şi s-a călugărit în Mănăstirea Canonicilor Regulari ai sfântului Augustin, trecând, apoi, în Mănăstirea din Coimbra. Acolo s-a dedicat studiului ştiinţelor umane şi teologice. Au fost ani importanţi pentru formarea sa umană şi intelectuală, după care, în anul 1219, a fost hirotonit preot.
După un an, Anton s-a despărţit de fraţii augustinieni şi a intrat în Ordinul Franciscan, unde a fost un exemplu pentru toţi. Mai mult, a cerut să meargă misionar în Africa. Dorinţa i s-a împlinit, dar pronia dumnezeiască îl voia în altă muncă apostolică şi, după grele încercări pe mare, a ajuns în Sicilia (Italia).
În anul 1221, cu ocazia marii adunări ţinute de sfântul Francisc la Assisi (Adunarea rogojinilor), Anton a avut ocazia de a-l cunoaşte şi a vorbi întâia oară cu sărăcuţul din Assisi. După această adunare, a fost trimis la Mănăstirea Monte Paolo, lângă Bologna. Anton a fost ales, de însuşi sfântul Francisc, ca să-i înveţe teologia pe ceilalţi călugări din Mănăstirea din Bologna, unde a demonstrat că este vrednic de titlul de doctor în teologie, ce avea să-l primească ulterior.
După câtva timp a mers în Franţa, unde a fost ales superior al mănăstirilor din partea sudică. În 1226, anul morţii sfântului Francisc, s-a întors în Italia, prin Sicilia, ca să ia parte la adunarea de la Assisi. Ajuns la Roma, a fost primit cu dragoste părintească de fostul protector al ordinului, papa Grigore al IX-lea, care, auzindu-l predicând, l-a numit „Scrinul legii”. Un an mai târziu, în adunarea de la Assisi, a fost numit superior în Emilia, provincie care cuprindea toată Italia de Nord. În perioada cât a activat ca superior în Emilia a scris 52 de cuvântări (predici), ce au un profund caracter spiritual.
În anul 1230, se întoarce la Padova, unde predica într-o limbă şi era înţeles de toate naţiile, iar cuvântările lui, deşi erau rostite cu glas obişnuit, se auzeau până departe. Acolo, s-a îmbolnăvit de hidropizie, iar în ziua de 13 iunie 1231, la vârsta de 36 de ani, a trecut la Domnul. Chiliuţa în care a murit s-a păstrat până astăzi şi este încorporată în biserica ce se numeşte „Arcella”, din apropierea oraşului Padova.
După un an de la moartea lui Anton, papa Grigore al IX-lea, aflându-se în oraşul Spoleto, l-a pus în sinaxarul sfinţilor, dând creştinilor un nou mijlocitor puternic pe lângă Dumnezeu şi un exemplu strălucit de urmat. În anul 1263, când s-a terminat construirea bazilicii din Padova, i s-au transportat moaştele acolo şi au fost înhumate sub altarul din capela închinată lui.
SFÂNTUL ROCHUS
• pelerin
• 1295-1327
• n.: în 1295
• d.: la 16 august 1327
• 16 august (latin)
S-a născut la Montpellier, în Franţa, în anul 1295. Se spune că s-a născut cu o cruce roşie pe piept. Părinţii lui au fost omorâţi pe când el avea aproape douăzeci de ani. Tatăl lui fusese guvernatorul oraşului şi deci i-a lăsat o moştenire însemnată. El avea însă un mare ideal creştin. Deghizat ca pelerin cerşetor, Rocco a plecat spre Italia, care fusese lovită de ciumă. Înainte de a pleca şi-a împărţit averea săracilor şi i-a lăsat unchiului său funcţia de guvernator al oraşului Montpellier. După ce a ajuns în Italia, şi-a închinat tot restul vieţii celor bolnavi de ciumă, vindecându-i cu semnul crucii. Oriunde mergea, îngrozitoarea boală dispărea în faţă sfinţeniei şi a miraculoasei sale puteri, ambele primite de la Dumnezeu. A fost şi el atins de ciumă, dar, s-a vindecat cu ajutorul unui câine care i-a lins rănile şi i-a adus de mâncare cât timp a fost alungat dintre oameni, câine cu care apare în imagini.
Rocco s-a întors în Franţa, la Montpellier, deghizat şi fără să-şi dezvăluie identitatea, pentru că nu dorea funcţia de guvernator cedată. Unchiul său, cel căruia i-a lăsat funcţia de guvernator şi cel care după unii autori i-a ucis şi părinţii, l-a recunoscut. Acesta pentru a scăpa de orice neplăceri, de teama de a nu-şi pierde funcţia şi de teama Legii pentru uciderea fostului guvernator şi a soţiei sale, l-a acuzat pe Roccus de spionaj, a dat ordin să fie arestat, iar după cinci ani, în 1327, Roccus a murit în închisoare.
Este cinstit până astăzi: ca fiu de părinţi credincioşi; ca dar al cerului; ca patron al celor bolnavi; ca slăvit mărturisitor al lui Cristos; ca martir al iubirii de Dumnezeu şi de semeni; ca sprijinitor şi mângâietor al celor bolnavi; ca refugiu şi apărător al tuturor celor ce suferă de boli incurabile; ca nobil model pentru săraci şi ca lumină de sfinţenie pentru toţi oamenii; ca susţinător al sufletelor singuratice; ca discipol al lui Cristos; ca oglindă a supunerii la voinţa lui Dumnezeu, căci n-a protestat la acuzaţia de spionaj; ca instrument al nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu pentru cei săraci şi suferinzi; ca mărturisitor al lui Cristos, ca nepreţuit dar al cerului pentru omenirea păcătoasă şi suferindă; ca iubitor şi ocrotitor de animale.
SFÂNTUL SEBASTIAN
STATUIA Sf. Sebastian, din lemn sculptat, multicolor, dimensiunea 0,75m.
• martir
• ??-c.288
• d.: în c.288, Roma, Italia
• 20 ianuarie (latin)
• 18 decembrie (bizantin)
Sfântul Sebastian (n. 255 d.Hr., Narbonne, Languedoc-Roussillon, Franța – d. 20 ianuarie 287 d.Hr., Roma, Imperiul Roman) a fost un soldat roman. Din secolul al IV-lea este venerat ca sfânt martir creștin.
Sfântul Sebastian s-a înrolat în armata Imperiului Roman în anul 283 pentru a-și ajuta semenii creștini. Datorită încrederii de care se bucura, Sf. Sebastian ajunge căpitanul gărzii praetoriene, iar în timpul domniei lui Dioclețian devine senator. Continuă să-i ajute pe creștinii întemnițați din Imperiu, periclitându-și astfel propria soartă. Salvează doi frați închiși pentru credința lor în Iisus Hristos, convertindu-i atât pe ostașii care-i păzeau cât și pe ceilați deținuți păgâni. Reușește să-i determine să se convertească la creștinism chiar pe magistrați, pe prefectul orașului și pe fiul acestuia Tiburtius (pe care îl și vindecă), alături de alți 68 de cetățeni din Roma.
Acțiunile sale de propăvăduire a creștinismului devin publice, iar pentru mărturisirea credinței în Mântuitor este condamnat la moarte prin săgetare. Deoarece supraviețuiește săgeților, trupul i-a fost bătut cu ciomege și tăiat în bucăți.
Sfântul Ambrozie ne informează că Sebastian era milanez din naştere; dar mult mai numeroase (şi legendare) informaţii pot să fie luate din Patima sfântului Sebastian, rod al devoţiunii şi fanteziei lui Arnobio cel Tânăr, un călugăr din secolul al V-lea. Prieten al împăratului, Sebastian ar fi fost un cavaler care s-a prevalat de prieteniile sale, pentru a veni în ajutor fraţilor în credinţă încarceraţi şi trimişi la chinuri. El ar fi făcut şi operă misionară convertind la credinţă soldaţi şi prizonieri, şi pe însuşi guvernatorul Romei, Cromaţiu, şi pe fiul său, Tiburţiu, care convertiţi de Sebastian, ar fi înfruntat martiriul. Un astfel de zel nu putea trece neobservat la curte, astfel încât însuşi împăratul Diocleţian l-a chemat înaintea sa pe curajosul centurion.
Începutul a fost patetic, pentru că împăratul a făcut apel la vechea familiaritate: „Eu îţi deschisesem porţile palatului meu şi-ţi deschisesem calea pentru o carieră promiţătoare şi tu atentai la sănătatea mea…”. Dar a trecut foarte repede la ameninţări şi în sfârşit la condamnarea fără apel. Mereu conform cu Leggenda aurea, sfântul Sebastian a fost legat de trunchiul unui copac, în câmp deschis, şi ucis cu săgeţile de către un pluton de tovarăşi de luptă. Este unul dintre „personajele” din Fabiola de Wiseman. A fost înmormântat în catacombele care au luat numele său: Sfântul Sebastian.
Sursa: “Sfântul zilei”, de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei
SFÂNTA ANA – din lemn sculptat, multicolor, dimensiune 1,00 m restaurată în anul 2023
În fiecare 26 iulie, sfintii religiei catolice tin sarbatorirea San Joaquin si Santa Ana , un cuplu care l-a rugat ulterior pe Dumnezeu sa le dea harul de a avea copii, facandu-i in cele din urma parinti ai Fecioarei Maria , Maica Domnului. fapt care i-a facut sfinti si de care acum enoriasii isi amintesc cu multa afectiune.
Cine au fost Sfântul Ioachim și Sfânta Ana?
Acest bărbat și această femeie erau căsătoriți, dar căsnicia lor nu putea fi încă fericită odată cu venirea copiilor, iar San Joaquin a primit ridicol constant de la vecini cu privire la lipsa copiilor, o problemă care în acele vremuri era foarte importanta în cadrul unei familii, așa ca Disperat, a plecat 40 de zile în pustie, acolo a postit și s-a rugat lui Dumnezeu cu mare credință, în timp ce soția sa, Mosa Ana, a rămas acasă.
Santa Ana, ca și sotul ei San Joaquin, era disperată să aibă o familie și se plângea și se plângea constant că nu a procreat, asigura protoevanghelia din Santiago ca au fost doua plângeri .Cand totul parea pierdut, Mosa Ana a primit vizita unui inger, care i-a spus:
„Ana, Domnul a ascultat rugaciunea ta: vei rămâne însărcinată și vei naște; despre rodul pantecelui tău se va vorbi în toata lumea.”
Rod al dragostei pe care Dumnezeu o avea pentru ambii sfinti, el i-a binecuvantat curand cu o fata, pe care o numeau Maria si care avea sa fie mai tarziu Maica Domnului.
SFÂNTA ELISABETA – din lemn sculptat, multicolor, dimeniunea 1,00 m restaurată în anul 2023.
Un model de iubire a săracilor și a sărăciei, Elisabeta a văzut lumina zilei în anul 1207, fiind fiica regelui Ungariei, Andrei al II-lea. La vârsta de doar 4 ani, a fost logodită cu Ludovic, fiul landgrafului de Turingia, căsătoria fiind celebrată în anul 1221. A avut o căsnicie fericită, în care iubirea reciprocă a soților nu o umbrea nicidecum pe cea pentru Dumnezeu. Conform mărturiei Isentrudei, cei doi „se iubeau cu o iubire admirabilă și se încurajau, cu multă tandrețe, unul pe celălalt, în a-l lăuda și sluji pe Dumnezeu”, iar iubirea pentru Dumnezeu o transformau în fapte de caritate. A avut trei copii – Herman, Sofia și Gertruda – pe care i-a crescut în dragostea pentru Dumnezeu și aproapele.
Părea o căsnicie fericită, însă în anul 1227, la 11 septembrie, la Otranto, în sudul Italiei, Ludovic, aflat în drum spre Țara Sfântă drept cruciat, a murit subit. Rămasă văduvă la doar 20 de ani, a început pentru Elisabeta perioada cea mai grea a vieții sale, dar și cea mai frumoasă. Condusă pe urmele sfântului Francisc de Assisi de confesorul ei, ea, care îi ajutase pe săraci, putea trăi acum împreună cu „Domnița Sărăcia”. Cu partea de moștenire ce i-a revenit după moartea lui Ludovic, a construit un spital la Marburg, unde și-a petrecut restul vieții slujindu-i pe cei bolnavi.
Avea doar 24 de ani când, la 17 noiembrie 1231, a fost chemată în Casa Tatălui, fiind ridicată la cinstea altarelor de Papa Grigore al IX-lea la 27 mai 1235. Este patroana brutarilor, lucrătorilor medicali, a operelor de caritate, a Ordinului Franciscan Secular, alături de sfântul Ludovic al Franței, este patroana Ordinului al Treilea Franciscan, iar împreună cu sfântul Gheorghe, și a Ordinului Teutonic.
SFÂNTUL IOAN NEPOMUK
Statuia Sf. Ioan Nepomuk a fost sculptată in stil baroc-roco și are o înălțime de 1,50m.
• preot, martir
• c.1345-1393
• n.: în c.1345, Nepomuk, Boemia (azi Cehia)
• d.: la 20 martie 1393, Praga, Boemia (azi Cehia)
• 20 martie, 16 mai (latin
A fost declarant
• fericit la 31 mai 1721, de Papa Inocenţiu al XIII-lea
• sfânt la 19 martie 1729, de Papa Benedict al XIII-lea
Nepomuk este o mică localitate din Boemia despre care poate nu s-ar fi ştiut nimic niciodată, dacă în jurul anului 1345 nu s-ar fi născut aici, dintr-o familie de oameni înaintaţi în vârstă, care s-au rugat mult lui Dumnezeu să aibă şi ei un copil, acela care avea să rămână în istoria Bisericii cu numele de Ioan Nepomuk. De mic se simţea atras spre viaţa de reculegere şi rugăciune pe care a descoperit-o în mănăstirea cistercienilor din apropierea casei părinteşti.
După ce a terminat studiile superioare la universitatea recent înfiinţată de Carol al IV-lea în Praga, a fost sfinţit preot şi i s-a încredinţat misiunea de predicator la catedrala oraşului. Locuitorii din Praga, şi îndeosebi studenţii, simţeau că o lumină răsare în mijlocul lor, de aceea îl înconjurau cu drag şi îi ascultau cuvântul. I s-a oferit un scaun episcopal, de asemenea şi alte posturi de mare însemnătate şi cu venituri substanţiale, dar el a refuzat categoric; a acceptat numai oficiul de administrator al operelor de binefacere, considerând că astfel va avea posibilitatea de a veni în ajutorul celor mulţi şi lipsiţi.
Ioan nu s-a mulţumit numai să împartă ajutoare materiale, să hrănească sufletele cu predicile şi apostolatul său, ci şi-a oferit serviciile şi în apărarea drepturilor oamenilor simpli în conflictele cu cei înstăriţi şi sus-puşi. Această activitatea a trezit împotriva lui o ură ascunsă cu grijă, dar neadormită, chiar şi în sufletul tânărului rege Venceslau. Venceslau avea şi alte motive pentru a nu-l vedea cu ochi buni pe neobositul propovăduitor al Evangheliei. Crescut de o mamă frivolă, ameţit de linguşelile unor supuşi interesaţi, tânărul Venceslau se lăsă pradă unei vieţi dezordonate, călcând în picioare iubirea sinceră a soţiei sale Ioana, care trebuia să suporte o viaţă de chin. Pentru liniştirea şi întărirea sufletului ei, ea s-a adresat în spovadă preotului Ioan. Acesta i-a dat îndrumările şi încurajarea credinţei, care au ajutat-o pe Ioana să îşi recâştige calmul şi curajul vieţii.
Venceslau, ca orice soţ incorect, a început să o bănuiască pe soţie de complicitate la acţiuni organizate împotriva lui; s-a adresat duhovnicului soţiei şi i-a cerut, prin ademeniri şi linguşiri, să îi descopere destăinuirile din spovadă ale Ioanei. Preotul, păstrându-şi calmul şi demnitatea a răspuns: „Non licet” „Nu este îngăduit”. Regele a recurs la ameninţări, dar de tot atâtea ori a primit acelaşi răspuns: „Non licet”. Atunci a poruncit să fie aruncat în carceră şi torturat; a fost întins pe scaunul de tortură, i s-au rupt câteva coaste, membrele i-au fost arse cu torţe aprinse; Ioan spuse doar atât: „Isuse, Maria!”.
Deoarece nu a reuşit să obţină nici o declaraţie, regele l-a pus în libertate cerându-i să se mai gândească. În ajunul sărbătorii Înălţării Domnului, în ziua de 16 mai 1383, preotul trecea prin faţa palatului. Venceslau l-a văzut şi a trimis să fie adus la dânsul: „Ori vorbeşti, ori vei muri chiar în noaptea aceasta”, i-a spus, în culmea mâniei, Venceslau. Ioan tăcea şi îl privea compătimitor. „Luaţi-l din ochii mei şi aruncaţi-l în râu”. Călăii dinainte pregătiţi au pus mâna pe el şi de pe podul care leagă Praga Mare de Praga Mică l-au aruncat în apele râului Moldava. În timpul nopţii o lumină plutea încet deasupra apei. Regina, din apartamentul ei, a văzut neobişnuitul fenomen şi a alergat la rege să îl întrebe: „Ce să fie oare acea lumină pe apă?”. Cuprins de remuşcări şi spaimă, Venceslau alergă din cameră în cameră negăsindu-şi liniştea.
Trupul martirului – martir al secretului spovezii – a fost pescuit şi înmormântat în catedrala mitropolitană. În ziua de 14 aprilie 1719, după mai bine de 300 de ani, corpul a fost deshumat şi, spre uimirea tuturor, limba a fost găsită intactă. Şi astăzi, un relicvar împodobit cu 1200 diamante păstrează limba care a ştiut să tacă chiar în faţa morţii. Pe placa funerară a mormântului sunt săpate următoarele cuvinte: „Sub această lespede zace trupul fericitului şi slăvitului făcător de minuni Ioan Nepomuk, doctor, canonic al acestei biserici şi duhovnic al reginei; care, deoarece a păstrat secretul spovezii, a fost chinuit crunt şi apoi aruncat de pe podul din Praga în râul Moldava, din porunca lui Venceslau al IV-lea regele Boemiei, în anul 1393”. Confirmând cinstirea adusă de veacuri şi minunile săvârşite la mormântul lui Ioan Nepomuk, Papa Benedict al XII-lea, în anul 1729, l-a ridicat la cinstea sfintelor altare. Şi astăzi, limba care a ştiut să tacă vorbeşte lumii întregi.
Sursa: “Vieţile sfinţilor”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti
CALEA CRUCII – Scurt istoric
Odată cu pacea lui Constantin (313), nenumăraţi creştini au ţinut să fie în Ierusalim, în fiecare an, în Săptămâna Patimilor lui Christos şi să refacă drumul pe care Acesta l-a parcurs în zilele de dinaintea morţii Sale. În acest fel, ei doreau să retrăiască evenimentul, să se identifice cu Isus şi, prin acest gest, să-I mulţumească.
Franciscanii au imaginat şi au răspândit, în secolele XIV şi XV, devoţiunea Căii Crucii. Păzitori şi protectori ai locurilor sfinte încă din secolul al XIV-lea, în virtutea unui acord încheiat cu turcii, ei conduceau în Ierusalim exerciţiile spirituale ale pelerinilor, pe Via Dolorosa, urmată de Christos, de la Tribunalul lui Pilat, din partea cea mai de jos a oraşului, până pe Golgota (Calvarul), cea mai înaltă parte a sa. Franciscanii au avut ideea de a adapta această formă de meditaţie asupra Patimilor, cadrului obişnuit al majorităţii credincioşilor, pentru a permite celor săraci şi celor care nu puteau să ajungă pe Pământul Sfânt, să realizeze acelaşi drum ca şi pelerinii. În acest scop, ei au aranjat, în aer liber sau în biserici, serii de evocări (tablouri, statui, cruci…) cu scene marcând itinerarul lui Christos ce ajunge până pe Calvar. Ei, împreună cu credincioşii se rugau şi meditau la fiecare dintre aceste etape sau Staţiuni. Numărul acestora (al staţiunilor) a variat până în secolul al XVIII-lea, când a fost fixat la un număr de 14 de către Papa Clemente XII şi Papa Benedict XIV, care, în general, au dat Căii Crucii caracterul pe care i-l cunoaştem astăzi. Din 1958, odată cu construirea unei Căi a Crucii la Lourdes, s-a răspândit obiceiul de a încheia acest mic pelerinaj “cu Maria, în speranţa învierii lui Christos”.
Cine a inventat Calea Crucii?
Vreun sfânt? Sau mai multe persoane? De-a lungul secolelor, una dintre devoțiunile cele mai populare a fost (și este) Via Crucis (Calea Crucii), ce constă în parcurgerea unui număr de „stațiuni” prin intermediul cărora cineva îl poate urma pe Isus Cristos în patima și moartea sa.
Conform unei tradiții antice, Sfânta Fecioară Maria a vizitat zilnic locurile pătimirii, morții și învierii lui Isus după înălțarea Fiului ei la cer. Multe alte tradiții afirmă că Maria l-ar fi urmat pe Isus pe drumul Calvarului.
Făcând asta, însă, Sfânta Fecioară nu a creat o devoțiune populară cu rugăciuni și „stațiuni” ce trebuiau străbătute. Pur și simplu, Maica Domnului încerca să retrăiască evenimentele Pătimirii lui Isus și să le păstreze „în inimă”, contemplând marea jertfă a Fiului său.
Conform Catholic Encyclopedia („Enciclopediei Catolice”) „un grup de capele legate între ele a fost construit în sec. al V-lea de sfântul Petroniu, episcop de Bologna, pentru a reprezenta sanctuarele cele mai importante din Ierusalim. Aceasta ar putea fi considerată „sămânța” din care s-ar fi dezvoltat mai apoi „stațiunile”, chiar dacă e mai sigur faptul că nimic din ceea ce exista în acest sens înainte de sec. al XV-lea, ar putea fi numit propriu-zis Via Crucis în sensul actual al expresiei.
În Evul Mediu, Țara Sfântă a devenit o zonă instabilă, iar pelegrinii nu puteau ajunge ușor să viziteze bisericile din Ierusalim. De aceea, în Europa, franciscanii și alții au început să construiască sanctuare și capele ca replici ale acelor lăcașe de cult din Țara Sfântă. În special, preotul dominican, fericitul Álvaro din Córdoba a răspândit devoțiunea în Europa, începând cu orașul său, în care au fost construite mici capele asemănătoare, din punct de vedere stilistic, cu stațiunile moderne.
otrivit părintelui William Saunders, „William Wey, un pelegrin englez, care a vizitat Țara Sfântă în 1462, i-a fost atribuit termenul de «stațiuni». Acesta, a descris modul în care pelerinii mergeau pe urmele lui Cristos”. Termenul a devenit popular în engleză, iar mai apoi a fost aplicat scenelor din biserici.
În sec. al XVII-lea, franciscanii, voind să înceapă să zidească acele „stațiuni” pe zidurile interioare ale bisericilor, au cerut în acest sens permisiunea papei de la Roma. De asemenea, mai cereau ca și credincioșilor să le fie acordate aceleași indulgențe pe care le-ar fi primit dacă ar fi mers la Ierusalim. Papa Inocențiu al XI-lea a recunoscut această nevoie și le-a aprobat cererea, deschizând drumul Căii Crucii așa cum o cunoaștem astăzi.
Rezultatul e că astăzi istoricii nu pot spune că ar fi existat o persoană anume care să fi fost inițiatoarea Căii Cruci. De-a lungul secolelor, mai mulți sfinți, începând cu Fericita Fecioară Maria, au mers pe urmele lui Isus Cristos, meditând la patima și moartea sa. În concluzie, Calea Crucii este o frumoasă devoțiune dezvoltată în timp.
CALEA SFINTEI CRUCI
(14 stațiuni), pictate pe pânză de ulei, multicolore, dimensiunea 0,50m x 0,70m
Rugăciune pregătitoare
Preasfântă Treime, îţi jertfim Calea sfintei cruci, pentru ca să cinstim şi să lăudăm maiestatea ta, să-ţi mulţumim pentru marele har al mântuirii şi să aducem ispăşire pentru păcatele noastre şi pentru sufletele din Purgator.
Isuse, tu ai îndurat moartea pe cruce pentru mântuirea noastră. Te rugăm, trezeşte în inimile noastre o căinţă adevărată de păcatele săvârşite şi dă-ne o încredere nestrămutată în meritele tale. Ajută-ne să te urmăm pe calea stropită cu sângele tău în aşa fel, ca să ajungem la fericirea veşnică. Amin.
Staţiunea I
Isus este osândit la moarte
P. Ne închinăm ţie, Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Isus, sfântul sfinţilor şi regele regilor, după ce a fost biciuit până la sânge şi încoronat cu spini, este osândit de făptura sa la moartea cea mai dureroasă şi cea mai ruşinoasă. Eu sunt pricina acestei osândiri, eu m-am făcut de o mie de ori vrednic de moartea aceasta prin păcatele mele.
Isuse, dă-mi harul să cunosc bine păcatele mele; dă-mi o umilinţă adevărată.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a II-a
Isus ia crucea pe umeri
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
După ce a aşteptat-o şi a dorit-o treizeci şi trei de ani, Isus ia crucea pe umerii săi ca pe un steag al luptei sale, ca pe o unealtă a mântuirii noastre. Isuse, dă-mi harul să preţuiesc şi să iubesc patima şi crucea ta sfântă, precum şi suferinţele ce mi le trimiţi.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a III-a
Isus cade întâia oară sub povara crucii
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Isus cade istovit din pricina sângelui ce l-a pierdut, împovărat de păcatele ce apăsau crucea. El cade pentru a mă curăţi de păcate şi pentru a mă păzi să nu cad din nou în ele.
Isuse, dă-mi harul statorniciei în bine până la sfârşit.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a IV-a
Isus întâlneşte pe Maica sa mâhnită
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Isus, având crucea pe umeri şi cununa de spini pe cap, o întâlneşte pe Maica sa mâhnită. Ce durere pentru inima dumnezeiască a Fiului şi pentru inima duioasă a Mamei!
Isuse, fă-mă părtaş de durerile şi suferinţele ce ţi le-am pricinuit ţie şi Maicii tale.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a V-a
Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă crucea
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Simon din Cirene duce crucea lui Isus, pentru că Isus n-o mai poate duce. Simon duce crucea fără de voie şi silit, dar ducând crucea, cunoaşte cine este Isus şi învaţă să-l iubească, precum şi să ducă crucea din dragoste pentru dânsul.
Isuse, dă-mi harul ca prin crucea ce-mi este dată, să cunosc cine eşti, să învăţ să te iubesc şi să rabd orice suferinţă din dragoste pentru tine.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,..
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a VI-a
Veronica şterge faţa lui Isus cu o mahramă
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Cu mare compătimire, Veronica şterge sudoarea şi sângele de pe faţa dumnezeiască a lui Isus, iar el, din recunoştinţă, îşi întipăreşte chipul pentru totdeauna pe mahrama ei.
Isuse, întipăreşte şi în inima mea chipul feţei tale, ca să nu uit niciodată ceea ce ai suferit pentru mine şi cât m-ai iubit.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a VII-a
Isus cade a doua oară
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Isus cade şi peste el cade crucea care îi apasă mai adânc spinii în cap, pricinuindu-i astfel o durere nespusă. Aceşti spini au fost păcatele mele săvârşite cu gândul, pofta, cuvântul şi privirea.
Isuse, dă-mi harul unei pocăinţe adevărate pentru păcatele mele, care ţi-au pricinuit dureri atât de mari.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a VIII-a
Isus le mângâie pe femeile din Ierusalim care plâng
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi să vă plângeţi şi pe copiii voştri! Căci de se fac acestea cu pomul cel verde ce va fi cu cel uscat?
Isuse, tu eşti pomul cel verde şi eu cel uscat: vrednic numai să ard în iad. Da-mi harul unei adevărate convertiri şi al unei statornice frici de Dumnezeu, pentru ca prin fapte bune să aduc roade pentru viaţa veşnică.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a IX-a
Isus cade a treia oară sub povara crucii
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Isus cade, dar călăii îl împing, îl bat şi-l batjocorăsc necontenit până la Golgota.
Isuse, ce ruşine şi durere ai suferit pentru mine. Dă-mi harul ca, din dragoste pentru tine, şi cu duh de pocăinţă, să sufăr bucuros orice ruşine şi durere şi în chipul acesta să nu încetez niciodată de a te urma.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a X-a
Isus este dezbrăcat de hainele sale
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Isus este dezbrăcat de hainele sale şi i se dă să bea fiere şi oţet. Hainele i se scot şi astfel se redeschid rănile pricinuite prin biciuire. Prin dezbrăcarea hainelor şi prin reînnoirea rănilor Mântuitorul ne-a dobândit iertarea pentru păcatele noastre împotriva curăţiei, iar prin fierea amară şi prin oţetul acru, a ispăşit păcatele noastre de lăcomie.
Isuse, izbăveşte-mă de robia poftelor trupeşti.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a XI-a
Isus este răstignit pe cruce
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Mâinile şi picioarele Mântuitorului sunt pironite pe cruce. Prin rănile mâinilor şi ale picioarelor el suferă dureri nespuse pentru toate faptele cele rele ale mâinilor noastre şi pentru căile păcătoase pe care au umblat picioarele noastre.
Străpunge-mă, Isuse, şi pironeşte-mă pe crucea ta printr-o sfântă frică şi dragoste, pentru ca în toate ispitele şi suferinţele să rămân statornic în răbdare până la sfârşit.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a XII-a
Isus moare pe cruce
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
După ce a rămas atârnat trei ceasuri pe cruce, după ce a pătimit şi s-a rugat, Isus îşi dă de bunăvoie sufletul în mâinile Tatălui său ceresc şi moare. (pauză)
Isuse, fă ca moartea ta să-mi fie viaţă şi dă-mi harul să fiu pururea mort pentru păcat, pentru lume şi pentru toate pornirile mele rele, ca să trăiesc numai pentru tine şi la sfârşit să ajung, printr-o moarte sfântă, la viaţa veşnică.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a XIII-a
Isus este luat jos de pe cruce
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Isus este luat jos de pe cruce şi depus în braţele Maicii sale preaîndurerate.
Sfântă Maică a lui Dumnezeu, ce durere pentru inima ta de Mamă, să ţii în braţele tale trupul dumnezeiescului tău Fiu, rece şi fără viaţă şi să priveşti rănile lui, din care mai curgea sânge! Pentru aceste dureri ale tale, te rog, dobândeşte-mi de la dumnezeiescul tău Fiu, harul unei pocăinţe desăvârşite pentru păcate, acum şi-n ceasul morţii mele.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Staţiunea a XIV-a
Isus este înmormântat
P. Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm!
C. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Trupul preasfânt al lui Isus este pus într-un mormânt nou şi curat. Isuse, dă-mi harul ca inima mea să fie o locuinţă curată şi plăcută pentru trupul tău în preasfânta împărtăşanie şi să te primesc cu vrednicie şi evlavie, pentru mântuirea sufletului meu, pururea, dar mai ales la sfârşitul vieţii mele.
Tatăl nostru… Bucură-te, Marie,…
P. Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce.
C. Miluieşte-ne pe noi!
Rugăciunea sfântului Augustin
Dumnezeule, care pentru mântuirea lumii ai voit să te naşti, să fii tăiat împrejur, lepădat de iudei, vândut cu o sărutare de Iuda trădătorul, să fii legat cu funii şi dus la moarte ca un miel nevinovat, să fii înjosit înaintea lui Ana, Caiafa, Pilat şi Irod, învinovăţit pe nedrept, biciuit, batjocorât, scuipat, încununat cu spini, pălmuit şi bătut cu vergi, acoperindu-ţi faţa, să fii despuiat de hainele tale, pironit şi înălţat pe cruce, întovărăşit de tâlhari, adăpat cu fiere şi oţet şi străpuns cu suliţa!
Te rog, Doamne, prin aceste preasfinte dureri ale tale, pe care eu nevrednicul le meditez cu evlavie, precum şi prin crucea şi moartea ta sfântă, izbăveşte-mă de chinurile iadului, şi binevoieşte a mă duce acolo unde l-ai dus pe tâlharul cel bun răstignit cu tine, tu care fiind Dumnezeu, vieţuieşti şi domneşti cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin.
Altă rugăciune
Doamne, tu ai sfinţit semnul crucii prin suferinţele şi moartea Fiului tău preaiubit pe lemnul crucii.
Te rugăm, ca toţi aceia care ne mărturisim credinţa prin acest semn sfânt, să ne bucurăm de ocrotirea ta cerească. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.
Panorama realizata de: S.C. Cammeron Print S.R.L. Timișoara
